Evaluarea impactului de mediu în cazul proiectelor de demolare

Stefan Ene – Partener, Vlasceanu, Ene & Partners

Evaluarea impactului de mediu este reglementată, la nivel european, de Directiva 2011/92/UE din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, transpusă la nivel național prin Hotărârea Guvernului nr. 445/ 2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului.

Evaluarea impactului se aplica acelor proiecte care pot avea efecte semnificative asupra mediului. Prin “proiect” se intelege- executarea lucrărilor de construcţii sau a altor instalaţii ori lucrări; alte intervenţii asupra cadrului natural şi peisajului, inclusiv cele care implică exploatarea resurselor minerale.

Ceea ce merita remarcat este faptul că, imediat dupa intrarea în vigoare a HG nr. 445/2009, la data de 13.07.2009, România a adoptat legea nr. 261/ 2009 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.  214/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Prin Legea nr. 261/2009, au fost aduse numeroase modificari la OUG nr. 214/2008 si, implicit, la Legea nr. 50/1991. Dintre aceste modificari, atrage in mod special atentia cea de la punctul 22, avand urmatorul continut:

La articolul 8, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins:

(3) Prin exceptare de la prevederile art. 2 alin. (21), pentru emiterea autorizaţiei de desfiinţare a lucrărilor/construcţiilor nu este necesară emiterea punctului de vedere al autorităţii competente pentru protecţia mediului ori a actului administrativ al acesteia".

În concluzie, prin modificările aduse Legii nr. 50/1991, o întreagă categorie de proiecte (de demolare, dezafectare ori dezmembrare) au fost efectiv sustrase de sub aplicabilitatea evaluării impactului asupra mediului, cu toate consecințele pentru mediu și populație. Inutil de precizat faptul că o astfel de abordare contravine fundamental atât actelor normative europene, cât și jurisprudenței la nivel european, după cum vom arăta în cele care urmează.

Curtea Europeană de Justiție. Cauza 50/09 - Comisia Europeană vs Irlanda

Conform celor stabilite de Curtea Europeană de Justiție (“CEJ”) în Cauza 50/09 - Comisia Europeană vs Irlanda “lucrarile de demolare intra în domeniul de aplicare al Directivei 85/3371 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice si private asupra mediului, astfel cum a fost modificata prin Directivele 97/11 si 2003/35, si, în aceasta calitate, pot constitui un „proiect” in sensul articolului 1 alineatul (2) din aceasta.”

Definiția termenului „proiect” care figureaza la articolul 1 alineatul (2) din aceasta directiva nu permite sa se deduca faptul ca lucrarile de demolare nu ar putea indeplini criteriile acestei definitii, asemenea lucrari putand fi calificate drept „alte interventii în mediul natural si asupra peisajului”, mai precizeaza CEJ

CEJ a statuat în acest sens, in ciuda faptului ca “în conformitate cu articolul 4 din Directiva 85/337, pentru ca un proiect sa necesite o evaluare a impactului asupra mediului, acesta trebuie sa se încadreze in una dintre categoriile care figureaza in anexele I si II la aceasta directive iar acestea nu fac în mod expres trimitere la lucrari de demolare, cu exceptia, lipsita de pertinența in cadrul prezentei actiuni, a desfiintarii centralelor nucleare si a altor reactoare nucleare, prevazuta la punctul 2 din anexa I.”

CEJ a susținut astfel faptul că anexele la Directiva nr. 85/337 privesc mai degrabă categorii sectoriale de proiecte, fără a descrie cu exactitate natura proiectelor prevăzute. De altfel, a susținut CEJ cu titlu de exemplu, „proiectele de amenajare urbană” prevăzute la punctul 10 litera (b) din anexa nr. II presupun adesea demolarea structurilor existente. Implicit, consideră CEJ, rezultă că lucrările de demolare intră astfel în domeniul de aplicare al directivei menționate și, în această calitate, pot constitui un „proiect” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva nr. 85/337.

Fara a intra în detalii, ne exprimam parerea ca o astfel de derogare stabilita prin legislația nationala nu actioneaza nici in favoarea titularilor de investitii ci, mai degraba, le creaza si acestora din urma o mare incertitudine. In fundamentarea acestei pozitii avem in vedere principiul suprematiei legislatiei europene asupra legislației nationale si, pe de alta parte, principiile europene constand in garantarea accesului publicului la justitie in probleme de mediu2. Mai mult decât atât, organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului au drept la acţiune în justiţie în probleme de mediu, având calitate procesuală activă în litigiile care au ca obiect protecţia mediului.

Astfel, legalitatea actelor de reglementare (i.e. autorizațiile de desființare) emise fără urmarea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului ar putea fi lesne atacată, cu consecința suspendării/ întârzierii proiectelor de demolare, dezafectare ori dezmembrare.

Concluzii

În lumina celor de mai sus se poate concluziona că prin excluderea lucrărilor de demolare din domeniul de aplicare al legislației care transpune evaluarea impactului anumitor proiecte publice și private asupra mediului România, similar Irlandei, nu și‑a îndeplinit obligațiile de transpunere conformă a directivelor europene în domeniu, obligații exprese decurgând din însuși Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene. România este astfel expusă la o eventuală acțiune în fața CEJ din partea Comisiei Europene.

De asemenea, prin nerespectarea obligațiilor sale, Statul Român a creat cadrul pentru ca numeroase proiecte de demolare să poată fi implementate fără parcurgerea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, în ciuda faptului că aceste categorii de proiecte sunt, poate, cele care prezintă cel mai ridicat nivel de risc în ceea ce privește afectarea factorilor de mediu Având în vedere faptul că, în perioada imediat următoare, România trebuie să finalizeze transpunerea în legislația națională a Directivei 2014/52 (cunoscută drept Directiva EIA III și al cărei termen de transpunere a fost 17.05.2017) suntem de părere că acesta poate fi un bun prilej și pentru luarea acțiunilor corective care se impun pentru punerea în acord a legislației naționale cu cea europeană.

1Momentul judecării cauzei C 50/09 este anterior intrării în vigoare a Directivei nr. 2011/92/UE, acesta fiind motivul pentru care trimiterile din cadrul cauzei se fac la Directiva nr. 85/337 (cunoscută și drept Directiva EIA I).
Cu toate acestea, cele statuate de CEJ rămân pe deplin valide, Directivei nr. 2011/92/UE și modificările ulterioare la aceasta neschimbând principiile/ fundamentele stabilite de Directiva nr. 85/337.

2Convenția semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată de România prin Legea nr. 86/2000.

Partner